duminică, 7 mai 2017

Nud și crud

Între vorbe şi proverbe,
Ca-ntre faptă şi cuvânt
Stau, ascunse, nişte verbe
Care dau sau iau avânt.

Când se-aude nu se vede,
Când se văd nu se aud,
Numai cel ce vrea le crede,
Că nu-i fad orice e crud.

Mutul totdeauna tace,
Ochii, vrem, ori nu, vorbesc,
Focul fum prea mult nu face,
Nici când lemnele troznesc.

Orbul nu îşi pune mască,
Şi îşi merge drumul drept,
Nu-i ca orice gură-cască,
Diplomat şi înţelept.

Surdu-i clar că se pricepe,
Neştiind câte păreri,
Spun că ele pot concepe
Adunarea prin scăderi.

Vorba-i totdeauna bună,
Când spune ce-are de spus,
De nu-i cumva o minciună
Cu motiv deja impus.

Ce se-aude şi se vede,
Cei ce văd şi cei ce-aud
Au motivul de a crede
Că nu-i crud oricare nud.

joi, 4 mai 2017

Datorie de-așteptare

Ai spus c-ai să-mi apari... dar ai uitat,
Te-a prins în mreje graba vieţii tale,
Şi timpul a trecut, necugetet,
Dând clipelor pedepse capitale.

Drumul ţi-a fost, se pare, totuşi greu,
Şi te-ai oprit în clipe de-aşteptare,
Lăsând speranţei gândul, cam ateu,
Că pentru noi, am eu, firesc, răbdare.

Din când în când, idei îţi amintesc
De-a nu uita, chiar de gândeşti că-i bine,
Că timpului m-arăt că-mbătrânesc
Ca, vrând-nevrând, să uite el de tine.

De strajă stau, în pază am un vis
Ce s-a lăsat pornit spre împlinire,
Şi-ţi e dator, aşa cum i-ai promis,
Cu o întreagă noapte de iubire.

Aştept, te tot aştept, sunt răbdător,
Temeri nu am de trecerea prin viaţă,
Greu însă-mi e că ştiu că-ţi sunt dator
Cu focul ce-l vei şti că te dezgheaţă.

Destule am, motive, să susţin,
Că-i bine mai târziu decât în grabă,
Că vorbe simple fapte mari devin...
Faptele mari nu-s marfă de tarabă.

Şi cred mereu... tu poate nu mai ştii
Cât au rămas cuvintele s-aştepte,
Din depărtări aproape să îmi vii,
Să poată fi, brusc înălţării, trepte.

Ai să-mi apari, aşa cum ai promis,
Dar timpului nu-i vei mai vrea măsură,
Şi, împlinind tot ceea ce ai zis,
Viaţa-ţi va lua o altă-ntorsătură.

vineri, 28 aprilie 2017

Joc de zodii

Trecut n-avem, e graniţă un azi
Ce s-a-nceput, pe seară, într-o toamnă,
Când sub dorinţa-mi te-ai lăsat să cazi
În visu-n care te-ai simţit, iar, doamnă.

Gustând savoarea fructului oprit,
Îndemnului ţi-ai fost prizonieră
Şi adevărul nu s-a irosit
În iz de aventură efemeră.

Rotind în joc cuvintele târzii,
Am încrustat smaralde şi safire
În consistenţa unor fantezii,
Purtând emblemă clară de iubire.

Din praf de stele s-a croit motiv
Întoarcerii, prin patos şi voinţă,
La simţământul, pur şi primitiv,
Că dragostea e faptă şi credinţă.

Trecutului, oricare ne-ar fi fost,
I-am pus lăsarea-n urmă ca pecete,
A fost ce-a fost, şi şi-a avut un rost,
Nemaiavând motiv să se repete.

Şi-a fost o noapte-a totului firesc,
Ce s-a-ntâmplat nu doar din întâmplare,
Nu doar din simţul nostru omenesc
Ce se-arăta că nu avea răbdare.

De-atunci ni-i gândul altfel de reper,
De-atunci suntem şi-aproape şi departe,
Şi cu speranţe ne urcăm spre Cer
Că noi vom fi şi dincolo de moarte.

De după noaptea-aceea focu-i foc,
Şi arderea-i ne este referinţă,
Încorsetaţi de-al zodiilor joc,
Când noi suntem o singură fiinţă.

miercuri, 26 aprilie 2017

Portret de viitor

Tu nici nu ştii de câte ori am scris
Privindu-te-ntr-a timpului oglindă,
Ştiind de noaptea-n care-o să ne prindă
Clipa-mplinirii visului prezis.

Venind cu amintiri din viitor,
Nu stau să mă îmbăt cu apă rece,
Chiar neplăcându-mi timpul care trece,
Multe nu-ţi spun şi să-ţi rămân dator.

Te ştiu în sensul cel mai pur lumesc,
Cu tot ceea ce-ţi place ori nu-ţi place,
Cum, altfel simţi, că e firesc a face,
Când nu-i deloc normal să mă grăbesc.

Ştiu sânii cum îşi iau, un cerc, contur
Şi prinderea în palmă abia-şi lasă,
Iar buzele-n zvâcnire mi le-apasă,
Când nu mai pot pornirea să-mi îndur.

Acum ştiu bine, încă te-ndoieşti
De ce-ţi dau veste că se va-ntâmpla,
Că nefiresc ar fi să fie-aşa,
Însă nici tu nu ştii de ce roşeşti.

Încă ţi-s temeri treceri peste prag,
Ţi-au fost şi-ți sunt motiv de cumpănire,
Şi tot nu ştii cum să îţi dai de ştire,
Că rosturi de-mplinire te atrag.

Tu chiar nu ştii... Pe tine te-am descris,
Şi pântecu-ţi ce ştiu cum pune semne
Când vrea, în felul lui, să mă îndemne
A-şi fi motiv de a se şti decis.

Îţi recunosc dorința de mai mult,
Ori de profund, de altfel, de mai bine,
Din cum îţi e venirea înspre mine,
Dacă mă simţi că nu vreau să te-ascult.

Şi nu mă tem când mă voieşti ţinut,
De coapsele-ţi ce-avântul mi-l înfrânge,
În arcuirea ce-mi vibrează-n sânge
Indubitabil pas pe prag bătut.

Iar nopţilor, de nu le vrei sfârşit,
Sânii-ţi se lasă în căuşul mâinii
Cu frăgezimea lor de miez al pâinii,
Simţindu-mă spre fapte iar pornit.

Aşa, fără să ştii, mereu exişti,
Acestui timp şi-n vremuri viitoare,
Oricât această viaţă-i trecătoare,
Şi ochii-mi sunt aşteptători şi trişti.

Dintr-un ştiut, mult prea puțin ştiut,
Îţi spun de tot ce trebuie să fie,
Îţi spun, acum, întâia oară ţie,
Că pas pe prag ne-avem a fi bătut.

marți, 25 aprilie 2017

Dor de tine, dor de viață

Prin coridoare reci de amintiri
Grăbit mă trec spre... nu mai ştiu nici unde,
Voind să spun că tu mă tot inspiri
Să vreau, să simt cum pântecu-ţi m-ascunde.

Să simt profundul polului opus,
M-am învăţat avându-te aproape,
Mizând pe adevărul contrapus
Dorinţei unui val fugind spre ape.

Mi-e greu să dorm, puţin mai pot să dorm
Dormind nici timpul parcă nu mai zboară,
Nesomnului se vrea a fi enorm,
Şi-aproape de cu zori, în somn coboară.

Din neputinţa de-a zdrobi un mit,
Cu tine-n gând încep, de dimineaţă,
O zi, la fel de trist, dar nu-s uimit,
Că-mi este dor de tine... şi de viaţă.

Îmi plafonez visarea la puţin,
Ştiind că-mi eşti şi că îţi sunt departe,
Dar greu trăirea pot să mi-o abţin,
Nonsens ar fi să fug în altă parte.

Aş trece văi şi, laolaltă, munţi,
Timp să ne-avem de alt întâia oară,
Să-mi vezi grăbirea, dar să nu renunţi,
Lăsând, al nopţii miez, în frig, afară.

Te ştiu arzând în jar, ca foc mocnit,
Şi tac, spunându-i focului pe nume,
Ca şi reper, prin toate definit,
Drept predestin de dincolo de lume.

Ştiu unde eşti, şi ştiu că am să vin,
Dintr-un motiv de pură întâmplare,
La ceas de aşteptare prea puţin,
Când fi-va viaţa fără de răbdare.

joi, 20 aprilie 2017

Pași pe peron pustiu

Paşii m-au dus pe un peron pustiu,
Ai unei gări deja, de mult, pustie,
Ce a uitat de trenuri şi nu ştie
De numele-i să îl citesc mai ştiu.

Un felinar căzut m-a-mpiedicat,
Făcându-mă să văd că-s toate sparte,
Că cineva le-a îndemnat spre moarte,
De când pe nimeni n-au mai luminat.

Paşii m-au dus cu umbra în amurg,
Dar ochii-mi pironiţi spre vechea gară
Tot căutau o umbră să apară,
Să uit cumva de clipele ce curg.

Dor îmi era, simţeam că îi sunt rob,
Cu mult prea mult durea absenţa ta,
Tăcerea-mi făcea liniştea un ciob
Spre care nu aveam ce căuta.

Eram mereu cu ochii înspre ceas,
Ca-n nişte vremuri vechi, de mult uitate,
Şi, nevoindu-l, în trecut rămas,
Îl îndemnam cu versuri dezbrăcate.

Dar, gara, afundată în tăceri,
Probabil alte vremuri îşi visa,
Sau retrăia trecute primăveri,
Numai de mine timp nu îşi avea.

Prin felinare, vântul, trecător,
Mai căuta vechi urme de lumină,
Şi fluierând, a pagubă, uşor
Se arăta ca nefiind de vină.

Paşii-mi mergeau, făcând mereu opriri,
Înspre ce ochii ar fi vrut să vadă,
Peronul gării, chiar din amintiri,
Absenţei tale prea era dovadă...

duminică, 16 aprilie 2017

Veste de-mprimăvărare

Stau și privesc spre Ceruri... Mi-este greu
Să îmi aleg o stea ce-ar fi a mea,
Eu ştiu că ea-i mai mult decât o stea,
Chiar poezia sufletului meu...

Ca şi un orb, cu mâna-ntinsă stau,
Şi cad, de multe ori, în adormire,
Visez crâmpeie dintr-o amintir
În care văd cum fi-va să te iau.

Ne vom iubi, fugind, pe-un colţ de nor,
Când nu va fi, ca martoră, nici luna,
Spunându-mi, că-i firesc, pe totdeauna
De vraja-mpreunării să am dor.

Şi tot fugind, pe creasta unui val,
Ne va găsi, din alte lumi, o veste,
Prin care noi, eroi dintr-o poveste,
Vom fi chemaţi înspre un trai real.

Şi-ai să te naşti din sensul unui vers,
Din gândul ce-l văd, unii, erezie,
Ca-n miez de noapte, tu, ca poezie,
Să-mi defineşti, simţirii, univers.

În umbra unui timp nedefinit,
Printr-o nespusă şoaptă de iubire,
Îţi vei voi fireasca zămislire
A singurului rost ce-ţi e sortit.

Când nimeni nu va şti, nici bănui,
Sub semn de nouă împrimăvărare,
Trecând de bariere şi hotare,
Vei hotărî a nu te tăinui.

Şi cerul, întru totul mai senin,
Mă va lăsa să văd mai multe stele,
Ca, dacă fi-voi, cândva, printre ele,
Să nu mă simt, nicicum, ca un străin.